Teatrul Regina Maria va gazdui in 3 decembrie spectacolul de opera Barbierul din Sevilla de Gioachino Rossini, opera bufa in 3 acte.
Pentru rolul barbierului Figaro a fost invitat baritonul Fernando Araujo, profesor universitar la prestigioasa Academie “Mozarteum” din Salzburg. El a interpretat acest rol in diferite teatre de opera din Italia, Spania, Elvetia, Austria si Germania. Cea mai recenta aparitie a sa in rolul Figaro, a fost in saptamana trecuta, in Olanda, la Festivalul International de Opera de la Skive.
Rosina, pupila lui Bartolo, va fi interpretata de soprana de coloratura Cristina Simionescu de la Opera Nationala Romana din Iasi, una dintre cele mai bune interprete din tara a acestui rol.
In rolul Contelui Almaviva, il avem pe tenorul Mihai Irimia de la Opera Romana din Brasov, tenor liric invitat in toate teatrele de opera din tara.
Bartolo si Basilio, vor fi basii Ioan Vrasmas si Marius Chiorean, care au cantat impreuna acest titlu de zeci de ori pe scena Operei Nationale Romane din Cluj-Napoca.
Orchestra si Corul
Solistii vor fi acompaniati de Orchestra si Corul “Opera Vox”, iar la pupitrul dirijoral se va afla Prof.Univ.Dr. Leonard Dumitriu de la Universitatea Nationala de Arte “George Enescu”.
Regia si scenografia poarta semnatura Ligiei Ghilea, lector universitar doctor la Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.
ROSSINI, contemporanul nostru
Gioacchino Rossini (29 februarie 1792, Pesaro – 13 noiembrie 1868, Paris) este unul din cei mai indrăgiţi şi celebri compozitori din istoria genului liric. Numele lui Rossini este primul din pleiada reprezentanţior stilului belcanto romantic: Rossini/ Bellini/ Donizetti. continuând cu Verdi, Puccini ş.a.
Apariţia sa providenţială în climatul artistic decadent al şcolilor de compoziţie şi, implicit al vieţii artistice a teatrelor de operă italiene, aduce cu sine o revitalizare extraordinară.
Stilemele creaţiei sale sunt: predilecţia pentru genul operei buffa, simplitatea neconvenţională a subiectelor şi a limbajului muzical, echilibrul dramaturgiei, ponderea conferită acompaniamentului orchestral şi mai ales, celebrul crescendo rossinian, verva ameţitoare, fascinantă a tempo-urilor, alternată în zig-zag-uri contrastante, de tip „tablou vivant”- acţiune dramatică. Comicul şi spiritul viu, de o sclipitoare inventivitate, inteligenţă/ intuiţie a stilului rossinian rezidă în această dezarmantă simplitate a mijloacelor muzicale – câteva teme/ motive muzicale, tributare limbajului armonic clasic, utilizate însă cu un simţ al dramaturgiei muzicale impecabil.
Lui Rossini i se datorează şi codificarea unei discipline în arta interpretativă a coloraturilor/ improvizaţiilor/ cadenţelor ce ţineau de etalarea exagerată, gratuită sau de prost-gust a virtuozităţii vocale a artiştilor/ artistelor (!) vremii. E relevantă întâmplarea drăgălaşă cu Adelina Patti care-i cântase prima arie a Rosinei, împodobită cu nenumărate invenţii melodice personale. După ce a ascultat-o, Rossini, amabil i-ar fi zis: „Minunat, d-nă! Îmi spuneţi, vă rog, cui aparţine această arie?”
În 1822, la 30 de ani, Rossini l-a vizitat pe Beethoven, la Viena. Acesta, bolnav, surd…i-a scris pe o bucată de hârtie: „Ah, Rossini. Deci dumneata eşti compozitorul Bărbierului din Sevilia. Te felicit. Va fi jucată atâta timp cât va exista opera. Să nu încerci să scrii nimic altceva decât opera comică; orice alt stil îţi va denatura stilul personal/ felul de a fi.” (trad. pers.)
Operele lui Rossini – 39. Din ele, azi se mai cântă integral şi/ sau fragmente orchestrale, arii etc. doar câteva: La Cenerentola, Le comte Ory, Il Barbiere di Siviglia, Otello, La Gazza Ladra (Cotofana hoaţă), Italiana in Algeri, La Donna del lago. La Scala di Seta (Scara de mătase), Il Signor Bruschino. Wilhelm Tell.
A mai compus muzică de cameră, vocal-simfonică, religioasă (Stabat Mater, Petite Messe Sollenele), piese instrumentale.
În 1824, după casătoria sa cu soprana Isabella Colbran, s-a stabilit la Paris unde a fost o perioadă, directorul Tearului Italian. După peregrinări în oraşele Italiei, în jurul vârstei de 40 de ani (1829) s-a retras, măcinat de boală şi epuizare psihică. În 1855 revine la Paris unde, preferă să invite în salonul său artişti, oameni dragi, de spirit şi gurmand rafinat, să-i delecteze cu arta sa culinară.
IL BARBIERE DI SIVIGLIA, melodramma buffa în 3 acte, după piesa de teatru a lui Pierre A. C. de Beaumarchais. Le Barbier de Seville ou La Précaution inutile este de departe cea mai cunoscută, celebră lucrare prezentă în teatrele de operă ale lumii.
- Premiera, 20 febr. 1816, Teatro Argentina din Roma
- Compusă în 16 zile (!), pe un libret de Cesare Sterbini, opera cuprinde „împrumuturi”, fragmente auto-plagiate din opere anterioare, precum Aureliano in Palmira sau Elisabetta in Engliterra.
Subiectul, inspirat din Commedia dell’arte, nu era nou în epocă: o tănără fermecătoare, captivă în casa unui bătrân înstărit, dificil, mofluz, geloz, ridicol, îndrăgostit de ea. Ea, îndrăgostită în secret de … El, un tânăr de vărsta ei, nobil, dar deghizat, ne dezvăluindu-şi adevărata identitate. Întreaga intrigă, presărată de travesti-uri, imbroglio, qui-pro-quo, „tehnici” tipice Commediei dell’Arte, conduce în final spre triumful iubirii tinerilor frumoşi, simpatici, a dragostei fireşti.
Giovanni Paisiello compusese o operă (1782) inspirată de acelaşi „Bărbier…” al lui Beaumarchais, cu un mare succes la public.
Deşi varianta lui Rossini a suferit un dezolant eşec la premieră, datorită intrigilor şi sabotajului susţinătorilor lui Paisiello, gloria sa ulterioară, după doar căteva spectacole a strălucit fără echivoc, eclipsând total opera rivalului său italian.
Marele scriitor Stendhal, îndrăgostit total de muzica italiană de operă, declara, în cartea „La vie de Rossini – une chronique parisienne” (1823) că a descoperit în această muzică un mélange de pasiune amoroasă, de voioşie şi de tandreţe care-i plăceau în mod deosebit, alături de un comic muzical care nu afecta niciodată sensibilitatea sufletului. De asemenea, spunea că gloria lui Rossini coincide cu hotarele lumii civilizate.
Într-adevăr, după mai mult de 200 de ani, cea mai celebră opera buffa a tuturor timpurilor – Il Barbiere di Siviglia – e prezentă pe toate scenele teatrelor moderne de operă ale lumii.
Lect.univ.dr. Adela Francoise Bihari
SUBIECTUL OPEREI
Bărbierul din Sevilla (în italiană Il Barbiere di Siviglia ossia L’inutile precauzione) este o capodoperă a genului de operă, compusă de Gioacchino Rossini în 1816, avându-l ca figură centrală pe Figaro. Alte personaje la fel de importante sunt Rosina, Don Basilio, Doctorul Bartolo şi Contele Almaviva. Personajele secundare sunt Bertha, Fiorello, Căpitanul. Acţiunea se petrece în Sevilla (Spania), la jumătatea secolului al XVIII-lea. Subiectul este inspirat de piesa de teatru omonimă a lui Pierre Beaumarchais.
ACTUL I. Se ivesc zorile şi, o dată cu ele îşi începe munca şi veselul Figaro (bariton), bărbier, spiţer, muzicant şi poet, îndrăgit de întreg oraşul (cavatina). Cerându-i ajutor, Almaviva îi povesteşte când şi unde s-a îndrăgostit de frumoasa Rosina la care însă, din cauza unui bătrân tutore care o păzeşte cu străşnicie, nu poate ajunge. Uşa balconului se deschide şi Rosina (mezzo-soprană în original, dar şi soprană de coloratură în versiunile ulterioare) reuşeşte să-i trimită contelui un bilet. Îngrijorat de purtarea fetei, tutorele, doctorul Bartolo (bas), pleacă spre maestrul de muzică Basilio pe care l-a angajat să pregătească nunta sa cu Rosina. La îndemnul lui Figaro şi acompaniat de acesta la chitară, Almaviva îi mai cântă Rosinei o serenadă prin care îi spune că numele său este Lindoro, că o iubeşte cu patimă şi că o vrea de soţie. Pentru a înlesni întâlnirea celor doi tineri, Figaro întocmeşte un plan dibaci. Contele va îmbrăca uniforma de militar, se va preface beat şi va bate la uşa casei doctorului Bartolo cu un bilet de încartiruire.
ACTUL II. În casă, Rosina îl aşteaptă pe Figaro dornică să trimită cu ajutorul bărbierului un alt bilet celui care i s-a prezentat sub numele de Lindoro (arie). Figaro apare, dar este nevoit să se ascundă auzind glasul doctorului care se reîntoarce însoţit de Don Basilio (bas). Acesta din urmă îl informează pe bătrân că Almaviva a sosit în oraş. Don Basilio încearcă să-l determine pe Bartolo să folosească împotriva oaspetelui nedorit arta calomniei (arie). Prinzând un moment prielnic, Figaro o asigură pe Rosina de sinceritatea sentimentelor lui Lindoro (duet). Observând că i s-a umblat pe masa de lucru, că lipseşte o foaie de hârtie şi că totul este murdar de cerneală – ca şi degetul Rosinei – Bartolo este iritat că fără ştirea lui, tânăra a scris un bilet. Furios el ameninţă că va înăspri mai mult supravegherea şi izolarea pupilei sale (arie).
Se aud bătăi în uşă. Servitoarea Bertha (mezzo-soprană) deschide, iar în casă pătrunde un ofiţer furios care, clătinându-se pe picioare şi mirosind puternic a băutură, cere doctorului găzduire. Bartolo încearcă să-l alunge, cearta izbucneşte, iar vacarmul atrage gărzile. Dezvăluind ofiţerului din gardă adevărata sa identitate, contele Almaviva, „soldatul beat” care a provocat întreg scandalul este lăsat în libertate spre stupoarea celor prezenţi (cvintet şi final).
ACTUL III. Contele Almaviva face o nouă încercare de a pătrunde în casa doctorului Bartolo pentru a vorbi cu Rosina. De astă dată el vine travestit în profesor de muzică, elev al lui Don Basilio, „trimis” să ţină lecţia cu Rosina în locul acestuia, chipurile, bolnav (duet). Intrigat şi bănuitor Bartolo asistă la lecţie (aria Rosinei). Soseşte Figaro care salvează situaţia. Dar, lucrurile se complică prin apariţia lui Don Basilio. El este însă repede redus la tăcere după ce primeşte o pungă plină cu galbeni (cvintet). În timp ce Figaro îl bărbiereşte pe Bartolo, Almaviva are, în sfârşit prilejul de a schimba câteva cuvinte cu Rosina care răspunde din toată inima dragostei sale şi acceptă să-i fie soţie. Dându-şi seama că a fost înşelat, Bartolo îi dă afară pe cei doi intruşi hotărându-se să cheme notarul, chiar în acea seară, pentru căsătoria lui cu Rosina. Bertha, guvernanta, se arată foarte nemulţumită de intenţiile bătrânului stăpân (arie). Uzând de o scrisoare pe care însuşi contele i-o dăduse lui Bartolo, doctorul reuşeşte să o convingă pe Rosina că bărbierul şi presupusul Lindoro vor să o înşele şi să o dea de soţie unui anume conte Almaviva. Dezamăgită şi nefericită, tânăra îi dezvăluie tutorelui ei că este gata să fugă, prin uşa balconului chiar în acea noapte. Speriat, Bartolo pleacă în grabă să ceară ajutor gărzilor. Este deja întuneric şi furtuna izbucneşte. Conform planului, Almaviva şi Figaro pătrund în casă la miezul nopţii, folosind o scară sprijinită de balcon. Rosina îi aşteaptă pentru a le face amare reproşuri. Uimirea şi bucuria ei însă nu mai cunosc margini când descoperă sub mantia lui Lindoro pe însuşi contele Almaviva care, în genunchi, îi oferă dragostea, averea şi numele lui (terţet). Basilio, conform înţelegerii cu Bartolo, soseşte însoţit de notar. Mituit de astă dată cu un inel de aur, el consimte să fie martor la căsătoria contelui cu Rosina. Lui Bartolo, care soseşte prea târziu, nu-i rămâne altceva de făcut decât să se consoleze cu gândul că Almaviva a renunţat la zestrea Rosinei.
