Kitsch-ul poate fi definit ca un mecanism de adaptare la modernitate, o tentativă de a face față problemelor lumii moderne, de a face lumea modernă acceptabilă, locuibilă. De ce? Pentru că vremurile moderne sunt marcate de o creștere accentuată a instabilității, a complexității, a schimbării, a rupturii față de tradiție: a opinat conf. univ. dr. Ștefan Gaie, în cadrul conferinței Despre kitsch. Strategii de supraviețuire, desfășurată în Aula Magna a Seminarului Greco-Catolic din Oradea pe 5 martie 2019. Inițiativa face parte din seria de manifestări propuse de Episcopia Greco-Catolică de Oradea cu prilejul centenarului eliberării orașului Oradea și s-a bucurat, din nou, de o prezență numeroasă a publicului orădean.
După o primă întâlnire dedicată poetului național Mihai Eminescu, desfășurată în luna ianuarie a.c., de această dată a fost vorba de o conferință interesantă și curajoasă susținută de Ștefan Gaie, conf. univ. la Facultatea de Arte Vizuale a Universității Oradea, doctor în estetica modernismului european, dedicată „prezentării pe scurt a unui fenomen, a unui capitol în sine din prezentarea lumii moderne, o temă dezbătută în societatea românească poate nu îndeajuns de mult: Kitch-ul”. Pornind de la lucrarea filosofului estetician italian Gillo Dorfles, Kitschul, Antologia prostului gust, apărută în 1971, invitatul a atins într-o amplă prezentare teme precum etimologia, tentativele de definire, contextualizare istorică și formele kitsch-ului, conturând un fenomen care ne „înghite” de mult timp:
1«Kitsch-ul se află în zone în care nu bănuiam că se află, reușind performanța „remarcabilă” de a se insinua, de a se inocula, de a purta o serie de măști, care fac ca el să fie foarte greu de recunoscut. Cea mai mare șiretenie a kitsch-ului este aceea de a ne convinge că el nu există, că el este artă, ceva frumos, bun, că are ceva profund. Reușește aceasta prin modul în care se insinuează în cele mai neașteptate zone ale existenței: de la formele mari ale kitsch-ului precum cel artistic, religios, politic, până la kitsch-ul vestimentar, culinar, etc… nu există zonă în care el să nu ne asalteze în permanență», spune prof. Ștefan Gaie.
Pornind de la etimologia cuvântului kitsch, care provine din limba germană și înseamnă, a face ceva de mântuială, termenul pe care îl cunoaștem noi astăzi este folosit de aproximativ un secol. Verbul verkitschen este sinonim cu a degrada, a poci, fiind un termen folosit pentru a desemna lucrări efemere, de proastă calitate.
«Kitsch-ul este un termen care denumește acele obiecte pseudo-artistice care imită operele de artă originale, sunt produse la scală industrială, din materiale ieftine care le copiază pe cele scumpe, și sunt caracterizate prin dulcegărie, idilism, exotism, valoare ludică și recursuri la trucuri sau substituiri, la asocieri ieftine, din materiale stridente care iau ochii, dar sunt străine bunului gust, străine emoției specifice artei», a mai spus Ștefan Gaie, subliniind că nu poate fi dată o definiție generală a kitsch-ului recunoscută de toate disciplinele. Însă, continuă el, «kitsch-ul este unul dintre acele lucruri sălbatice (wild things), cum spune istoricul designer american Johnny Redfield, adică aparține acelei categorii de lucruri care reușesc să evite orice încercare de definire convențională: „populează lumea materială contemporană refuzând să se supună definițiilor artei sau design-ului (…) omniprezența kitsch-ului în toate domeniile culturii vizuale, de la manifestările artei înalte, de elită, până la suvenirurile ieftine ale culturii de masă, face însă din kitsch un factor esențial în modul în care noi dăm un sens lumii în care trăim (…) tot ceea ce există are o rațiune, care ar fi însă rațiunea existenței kitsch-ului?». O întrebare la care toți cei prezenți marți într-un număr atât de mare în Aula Magna a Seminarului Greco-Catolic din Oradea au încercat să își dea un răspuns.
După un itinerariu istoric în curentele artistice din secolul al XIX-lea până în zilele noastre, de la sistemul artelor patronat de Academia Franceză (Académie française) până la apropierea de un gust larg al unei clase în ascensiune, cum a fost clasa de mijloc, Ștefan Gaie a expus diverse argumente de bază care construiesc paradigma kitsch-ului propusă de criticul Clement Greenberg, în eseul Arta de avangarda și kitschul. Printre acestea, argumentul masificării și al pasivității. Astfel, «obiectul kitsch este un obiect al culturii de masă, manufacturat în serie. Toate obiectele făcute în serie sunt concepute pentru a fi consumate în masă de un număr cât mai mare de oameni. Ceea ce este comun unui număr cât mai mare de oameni nu este compatibil cu expresia individuală. Un produs esențialmente modern, un produs al revoluției industriale, care a urbanizat masele din Europa și America. A fost inventat pentru a veni în întâmpinarea noii forțe de muncă, unei culturi de consum. El nu seamănă cu nimic altceva: este o marfă produsă în serie, standardizată, având drept finalitate unică profitul», înlăturând, potrivit lui Greenberg, funcția protectivă a artei „de a găsi calea de-a lungul căreia să se păstreze cultura vie”. Un al doilea argument este cel al pasivității: „dacă X este artă, X încurajează participarea activă a spectatorului, remarcarea detaliilor, recunoașterea nuanțelor, interpretare, kitsch-ul fiind construit pentru a fi accesibil, el încurajează pasivitatea spectatorului. Kitsch-ul încurajează pasivitatea, prin urmare el nu este artă”. Greenberg identifică valoarea artei originale în capacitatea acesteia de a identifica un răspuns activ din partea spectatorului, iar pentru a atinge acest deziderat „arta trebuie să fie dificilă”, în timp ce kitsch-ul este accesibil. «Doar în măsura în care ceva este dificil, iar acel ceva ridică semne de întrebare, cauți răspunsuri, simți nevoia de a interpreta, simți nevoia de a înțelege», a subliniat invitatul.
Dacă pentru filosoful maghiar Agnes Heller „marile opere de artă, fie nu sunt plăcute, fie sunt mai mult decât plăcute”, a mai spus marți prof. Gaie, «kitsch-ul, printr-o strategie extrem de bine pusă la punct de-a lungul timpului vine practic în întâmpinarea sentimentelor,credințelor noastre și nu își propune să le schimbe, să le deranjeze, să le interogheze (…) el ne confirmă ceea ce noi deja știm. Tocmai de aceea kitsch-ul ne pune într-o situație extrem de confortabilă».
Citându-l pe cehul Tomáš Kulka, în cadrul conferinței Despre kitsch au fost expuse și trei condiții pe care un obiect sau situație trebuie să le îndeplinească pentru a ne da seama că este kitsch: „k. reprezintă subiecte sau teme care au o mare încărcătură emoțională, iar subiectul poate fi identificat instantaneu și fără efort”. În timp ce arta ne îmbogățește modul în care putem vedea lumea, „kitsch-ul nu îmbogățește asociațiile noastre referitoare la obiectul sau tema reprezentată, el este parazitar față de obiectul reprezentat”.
În concluzie «kitsch-ul poate fi înțeles ca mecanism de adaptare la modernitate căutând să creeze o imagine opusă acesteia, ca spațiu al echilibrului, al continuității. Iar obiectul kitsch poate fi înțeles ca o unealtă în lupta împotriva stresului lumii moderne, atât timp cât această luptă este înțeleasă ca o tentativă de a oferi o destindere, un spațiu de regenerare. Poate că tocmai acesta este secretul kitsch-ului: nu e stresant, nu ne agită, e confortant».
O referință inerentă a fost cea a prototipului om–kitsch (Kitsch-Menschen), termen creat în 1930 de Hermann Broch pentru a defini acel „tip uman care are receptorii pervertiți, percepția, inteligența, imaginația pervertite de cultura kitsch din jurul său”. Este vorba, cum spune Matei Călinescu, despre „omul care are tendința de a recepta drept kitsch chiar și operele non-kitsch, cel care transformă în parodie percepția estetică”.
«Arta poate să ne amintească încă o dată că nu trăim în cea mai bună dintre lumi, iar noi vrem să fim cel puțin din când în când amăgii. Iar dacă arta refuză să ne ofere acest lucru, există kitsch-ul. Ce ne oferă deci kitsch-ul? Ce altceva decât o lume mai frumoasă, mai frumoasă și mai dreaptă. Singura problemă nu este numai că o astfel de lume nu există, adevărata problemă este prețul care ni se cere pentru a ni se permite să devenim cetățeni ai unei astfel de lumi: renunțarea la spiritul critic, la îndoială, la libera exercitare a imaginației», mai spune conf. univ. Ștefan Gaie, care a încheiat a doua întțlnire a Conferințelor orădene vorbind despre necesarele strategii de supraviețuire într-o lume în care kitsch-ul este omniprezent. Putem recurge la strategia „ascetică”, un fel de retragere din lume, într-o zonă a valorilor confirmate și certificate sau la doua strategie, de abandon sau de acceptare a acestei lumi așa cum este ea. Sunt două poziții extreme, a doua fiind cea mai întâlnită. Însă, există o a treia cale, spre care se pledează: de a călători în această viață bazându-ne pe frânghiile culturii și ale educației.
M. Caba – Episcopia Greco-Catolică
