În cadrul Zilelor Orașului, care au loc între 11 și 13 octombrie, Concertul Festifall de vineri, 11 octombrie, ora 19:00, la sala de concerte „Enescu – Bartók” aduce o explozie de culoare muzicală. Alegerea titlului „Festifall” evocă tranziția toamnei și frumusețea ei, o paralelă perfectă cu festivalul vibrant care va transforma orașul în aceste zile. Așa cum orașul va fi animat de concerte și spectacole de stradă, muzica Filarmonicii de Stat Oradea, sub bagheta dirijorului David Crescenzi, va colora sufletele celor prezenți printr-o paletă de „poezii muzicale” menite să surprindă frumusețea acestui anotimp.
Toamna muzicală este inspirată din diferite lucrări cunoscute, tocmai pentru a combina o varietate cât mai mare de culori și nuanțe. Astfel, concertul cuprinde una dintre cele mai cunoscute uverturi care s-au scris vreodată, respectiv uvertura operei Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart. Mai mult dramatism, dar și lirism senin este exprimat prin Sinfonia din opera Norma de Vincenzo Bellini. Grandoarea Imperiul Țarist, eleganța dar și triumful sunt reprezentate prin Poloneza din opera Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski. Valsul și prestanța caracteristică balurilor vieneze sunt aduse în scenă prin uvertura operetei Liliacul de Johann Strauss fiul. Baletul cu mișcările sale punctate și salturile impresionante creează cadrul lucrării scenice Sylvia de Léo Delibes și mai ales a momentului Pizzicato. În final, o lucrare care bucură atât copiii, cât și ascultătorii adulți este suita Spărgătorul de Nuci. Baletul lui Ceaikovski, caracteristic Crăciunului, nu este doar o lucrare, ci un univers întreg de emoții, imagini, culori, bucurii! Această călătorie printre culorile toamnei și prin tablouri ale unor lumi diferite, reprezintă concertul din data de 11 octombrie la care este invitat publicul meloman al Filarmonicii de Stat Oradea.
Uvertura operei Nunta lui Figaro este interpretată frecvent în cadrul concertelor ca o piesă independentă. Nu doar piesa din deschidere, ci întreaga operă mozartiană este o capodoperă a genului. Nunta lui Figaro este o operă comică în patru acte, compusă în anul 1786, pe libretul lui Lorenzo Da Ponte, după comedia dramaturgică a lui Pierre Beaumarchais La folle journée, ou le Mariage de Figaro (Ziua nebună sau Nunta lui Figaro). Așa cum se înțelege deja din titlu, acțiunea se centrează pe cele două personaje principale, Figaro și Susanna care în final se căsătoresc, reușind să pună capăt eforturilor Contelui Almaviva de a o cuceri pe Susanna. Premiera operei a avut loc la Burgtheater din Viena, la 1 mai 1786.
Nunta lui Figaro este considerată una dintre cele mai reușite opere scrise vreodată, chiar și la aproape 250 de la scrierea ei. Conform statisticilor, se află permanent în topul primelor 10 opere cântate continuu în întreaga lume. Opera reflectă într-un mod comic realitatea care se ascundea la curțile nobililor, transpusă pe o partitură extraordinară, pe care doar Mozart putea să o scrie.
Wolfgang Amadeus Mozart și Lorenzo Da Ponte au colaborat în mai multe rânduri. Prima operă mozartiană scrisă pe libretul lui Da Ponte a fost chiar Nunta lui Figaro, celelalte două fiind Don Giovanni și Così fan tutte. Compozitorul a fost cel care a ales piesa lui Beaumarchais și i-a adus-o lui Da Ponte. Acesta a scris libretul în șase săptămâni și a eliminat referințele politice existente în text. Mai ales, libretistul a eliminat discursul indignat al lui Figaro care se adresa nobilimii și l-a înlocuit cu o arie care denigrează soțiile infidele. Probabil chiar aceste schimbări au fost cele care l-au convins pe Împăratul Joseph al II-lea să accepte lucrarea, înainte ca Mozart să fi scris muzica operei, cu atât mai mult cu cât, piesa lui Beaumarchais fusese interzisă în Viena din cauza afrontului adus clasei nobiliare.
Norma este o tragedie lirică în două acte, scrisă de Vincenzo Bellini, cu un libret semnat de Felice Romani, inspirat din piesa cu același nume de Alexandra Soumet. Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, la 26 decembrie 1831. Opera a devenit una dintre cele mai apreciate lucrări din genul bel canto, iar aria Casta Diva este una dintre cele mai emoționante și mai frumoase arii de soprană, care au fost scrise vreodată.
Multe dintre lucrările lui Bellini nu au fost niciodată apreciate la adevărata lor valoare, însă Norma reprezintă o excepție și totodată o capodoperă a operei italiene, care îmbină teme de iubire, moarte, război și infidelitate. Rolul principal se spune că a fost cel mai iubit rol din repertoriul Mariei Callas, interpretările sale fiind unele memorabile. Alături de Callas, mari soprane precum Rosa Ponselle sau Joan Sutherland, au oferit la rândul lor, interpretări inedite ale Normei.
Alături de rugăciunea Casta Diva, un alt fragment muzical demn de remarcat din operă este Sinfonia, care are un rol asemănător uverturii, fiind un rezumat al întregii opere. În epoca lui Bellini, încă nu se compunea o uvertură înaintea începerii operei propriu-zise, însă lucrările scenice obișnuiau să fie deschide cu o sinfonie. În această piesă puteau fi auzite temele principale ale operei, ceea ce se poate observa și în Norma. Lucrarea lui Bellini începe cu acorduri dramatice în unison, ceea ce duce cu gândul la caracterul beethovenian. Temele din operă nu sunt neapărat evidențiate, chiar dacă sunt prezente în partitură, Bellini punând accent mai mult pe texturile și armoniile bogate. În măsura în care pot fi conștientizate, majoritatea temelor sunt redate de către corzi, iar unele fiind preluate de instrumente de suflat din lemn. Atunci când corzile și lemnele se împletesc, se creează un o curgere lină cu un caracter delicat. Însă, acesta este imediat întrerupt de atacurile furtunoase ale corzilor rămase. Tensiunea acumulată este disipată și își face loc secțiunea centrală cu un caracter de visare, care reflectează cel mai pregnant texturile bogate și armoniile lui Bellini. În final, Sinfonia revine la unison, închizând astfel cercul muzical creat în cadrul piesei.
Poloneza din Evgheni Oneghin reprezintă unul dintre cele mai reprezentative momente muzicale ale operei. Dansul Poloneza este plasat în cel de-al treilea act al operei, în cadrul unui bal care se desfășoară la Moscova și la care își fac apariția deopotrivă Oneghin și Tatiana, personajele principale ale operei.
Evgheni Oneghin este o operă în trei acte, compusă de Piotr Ilici Ceaikovski. Libretul a fost scris chiar de compozitor, după nuvela cu același nume din creația lui Aleksandr Pușkin. Evgheni Oneghin este o operă lirică, însă prin muzica sa și prin acțiunea lucrării, Ceaikovski i-a dat o direcție dramatică. În centrul atenției se află Oneghin, un bărbat pedant, dar egoist, dintr-o clasă socială superioară, care neglijează sentimentele unei tinere domnișoare. Însă, în cele din urmă, aceasta se căsătorește, iar Oneghin o pierde atunci când își dă seama că o iubește cu adevărat. Premiera lucrării a avut loc la Moscova în anul 1879.
Ceaikovski a început să compună Evgheni Oneghin în primăvara anului 1877, în aceeași perioadă în care a trăit o scurtă poveste de iubire cu Antonina Milyukova. A fost cu adevărat impresionat, atunci când a conștientizat faptul că relația sa cu Antonina se aseamănă în multe aspecte cu cea dintre Tatiana și Oneghin. La scurt timp după ce a început să schițeze lucrarea sa scenică, Ceaikovski s-a căsătorit cu Milyukova, însă căsnicia lor a fost una dezastruoasă. În primele luni ale anului 1878 atunci când compozitorul a finalizat ochestrația operei sale, relația sa cu Antonina fusese deja încheiată.
Evgheni Oneghin este o operă care reflectă asprimea societății din secolul al XIX-lea și sentimentele care se ascundeau în spatele legilor nescrise ale claselor sociale. Scenele care deschid actul al doilea și al treilea sunt fragmente din viața epocii respective, în care oamenii încercau să se bucure de viață prin muzică și dans. Fără doar și poate, cel mai cunoscut moment muzical este Poloneza de la începutul actului al treilea, care reprezintă un dans de origine poloneză și care obișnuia să fie dansat la baluri. Chiar și astăzi, poloneza este unul dintre cele mai reprezentative dansuri poloneze, numele original fiind chodzony, ceea ce se traduce printr-un dans „mergând”. Fiind unul dintre cele mai delicate dansuri din cultura poloneză, francezii l-au denumit polonaise, iar familiile nobiliare din Europa l-au introdus în programul muzical al balurilor. Astfel a fost preluat și de Ceaikovski și plasat într-un moment-cheie al operei Evgheni Oneghin.
Una dintre operetele nemuritoare, compuse de Johann Strauss II este Die Fledermaus (Liliacul). Libretul german al operetei a fost scris de Karl Haffner și Richard Genée, iar premiera a avut loc la Teatrul de Operetă din Viena, în anul 1874. Liliacul este asociat cu punctul culminant al epocii de aur a operetei vieneze. Uvertura, precum și ariile sau duetele din lucrarea scenică, sunt prezentate frecvent ca piese independente în concerte, precum în cazul de față.
Comedia teatrală de la care pornește libretul operetei este Das Gefängnis (Închisoarea) de Roderich Benedix și ulterior piesa franceză Le Réveillon (Revelionul) a cărei autori sunt Henri Meilhac și Ludovic Halévy. Unul dintre libretiștii operetei, Karl Haffner s-a inspirat din piesa franceză, iar compozitorul vienez Richard Genée a adus o contribuție proprie, care să apropie piesa mai mult de genul operetei. În ceea ce privește acțiunea, lui Richard Genée i se atribuie cadrul unui bal rusesc, care însă are loc la Viena, unde Falke poate să își desfășoare răzbunarea prin diferite farse.
Muzica operetei a fost compusă de Strauss în mare parte în vara anului 1873. Melodiile îi aparțin în totalitate lui Strauss, însă la orchestrație a contribuit și Genée. Înainte ca premiera operetei să aibă loc, mai întâi a fost interpretată în public aria Rosalindei din actul al doilea, Csárdás-ul, în cadrul unui concert de binefacere la Viena, în octombrie 1873. Aria aceasta și uvertura sunt singurele momente muzicale care sunt scrise în totalitate de Johann Strauss II. Premiera operetei se pare că nu a fost una foarte strălucită, așa cum se preconiza, însă publicul și presa au apreciat-o cu adevărat. Succesul operetei s-a reflectat prin cele 199 de reprezentații care au avut loc la Viena de la premieră până în anul 1888 și în paralel în alte orașe importante, printre care și Berlin. În anul 1894 Liliacul s-a cântat pentru prima dată într-o operă, respectiv la Opera de Stat din Hamburg, sub bagheta lui Gustav Mahler. Liliacul, Voievodul țiganilor și O noapte la Veneția reprezintă triada de succes ale operetelor lui Strauss și totodată, cele trei lucrări sunt printre puținele operete care se cântă în mod regulat pe marile scene de operă din lume, mai ales cu ocazia Revelionului și a Carnavalului.
Sylvia sau Sylvia, ou La nymphe de Diane este un balet scris de Léo Delibes, cu o coregrafie semnată pentru prima dată de Louis Mérante. Premiera baletului a avut loc la 14 iunie 1876 la Palais Garnier, dar nu a fost remarcat de către critici. Primele șapte producții nu s-au bucurat de succes și doar reluarea baletului în anul 1952, sub coregrafia lui Frederick Ashton a făcut ca lucrarea să fie cunoscută și apreciată. Următoarele producții din anii 1997, 2004, 2005 și 2009 aparțin în continuare coregrafului Frederich Ashton.
Pentru a compune baletul Sylvia, Léo Delibes s-a inspirat din piesa Aminta, scrisă de Torquato Tasso în 1573. Louis Mérante a fost selectat să semneze coregrafia baletului, datorită poziției sale importante din cadrul operei pariziene. Repetițiile pentru Sylvia au început la 15 august 1875, atunci când doar o treime din muzica baletului era compusă. Pe parcursul repetițiilor, Delibes a reușit să finalizeze partitura Sylviei, fiind ajutat de Mérante și de solista balerină, Rita Sangalli. Prin contribuția lui Mérante, partitura a devenit mai dificlă, din cauza faptului că Delibes a fost nevoit să facă anumite schimbări, în favoarea mișcărilor coregrafice.
Sylvia este un exemplu de balet modern, în care muzica nu este doar pilonul principal al piesei, ci singurul element de mare interes. Baletul lui Delibes este plin de eleganță și șarm, bogat în melodie, ritm și armonie. Cu toate acestea, succesul actual al baletului nu se datorează doar muzicii, ci și îmbinării strălucite dintre coregrafie, costume, decor și implicit, muzică. Ceea ce trebuie remarcat în partitura Sylviei este prezența leitmotivelor. Delibes era un mare admirator al lui Wagner, fiind astfel influențat de utilizarea leitmotivelor în lucrările mari.
Momentele cele mai remarcabile ale baletului sunt preludiul actului I și fragmentul pizzicati în actul a treilea. Cel din urmă este un exemplu perfect pentru stilul pizzicato și totodată, o piesă foarte cunoscută pe plan internațional.
Spărgătorul de Nuci este baletul care aduce Crăciunul cu el, care aduce magia, lumea copiilor, lumea jucăriilor și toată bucuria din sufletele oamenilor în perioada Sărbătorilor de Iarnă. Baletul în două acte a fost compus de Piotr Ilici Ceaikovski în anul 1892, iar acțiunea este inspirată din povestirea scurtă a lui E.T.A. Hoffmann Spărgătorul de Nuci și Regele Șoarece. Primul coregraf al baletului a fost Marius Petipa, cu care Ceaikovski mai colaborase cu trei ani în urmă, în vederea punerii în scenă a baletului Frumoasa din pădurea adormită. Spărgătorul de Nuci în forma integrală a baletului nu a devenit atât de cunoscut, precum suita care a avut premiera la nouă luni după lucrarea scenică, însă este și astăzi una dintre cele mai cunoscute lucrări ale genului.
Spărgătorul de Nuci a devenit foarte popular începând din anii 1960, atunci când a fost preluat de diferite companii de balet, mai ales în America de Nord. De asemenea, diferite fragmente muzicale au fost folosite de-a lungul timpului în producții cinematografice.
După succesul pe care l-a avut cu Frumoasa din pădurea adormită în anul 1890, directorul teatrelor imperiale, Ivan Vsevolozhsky i-a comisionat lui Ceaikovski o operă și un balet. Opera pe care urma să o compună era Iolanta, iar baletul Spărgătorul de Nuci, pentru care i-a cerut ajutorul lui Marius Petipa. Acesta i-a dat lui Ceaikovski instrucțiuni detaliate pentru fiecare moment al baletului, incluzând indicații de tempo și număr de măsuri.
Pornind de la lucrarea scenică, Ceaikovski a compus Suita Spărgătorul de Nuci, selectând opt dintre cele mai frumoase momente muzicale din balet și formând astfel o lucrare menită a fi prezentată în concert. Suita a fost prezentată în premieră sub conducerea compozitorului, la 19 martie 1892, în cadrul Societății Muzicale de la Sankt Petersburg. Suita a fost atât de apreciată, încât publicul a cerut bis la aproape fiecare număr muzical. Suita a intrat imediat în repertoriul de concert al multor instituții de cultură din lume și a fost inclusă și în producția cinematografică Disney Fantasia, aproape în întregime.
Dirijorul David Crescenzi și-a definitivat studiile la Conservatorul din Pesaro, la clasele de orchestrație, pian, muzică corală și dirijat coral. A fost asistent și colaborator al maestrului Alessio Vlad și elev al lui Gustav Khunn. La începutul carierei sale a activat ca pianist acompaniator și maestru locțiitor în diferite teatre din Italia și din alte țări. Ulterior, s-a consacrat în calitate de maestru de cor și dirijor de orchestră. Printre realizările sale cele mai importante se află colaborarea cu Opera din Cairo, unde a dirijat numeroase producții de operă în perioada 1998-2003. De asemenea, a fost maestru de cor la Teatrul Carlo Fenice din Genova între 1999-2001 și locțiitorul directorului muzical de la Teatrul din Napoli în stagiunea 2004-2005. În calitate de dirijor de orchestră s-a aflat la pupitrul unor orchestre importante din Europa și Asia. La Doha, Qatar, a dirijat în perioada 2002-2005 mai multe spectacole de operă, unul dintre ele inaugurând Jocurile Olimpice Asiatice.Din anul 2002 David Crescenzi a devenit o prezență permanentă în lumea muzicală din România. Mai întâi, a fost invitat să colaboreze cu Opera Română din Timișoara, unde a dirijat numeroase titluri de operă, iar din 2006 a început să colaboreze și cu Opera Națională din București. La pupitrul Orchestrei Operei Naționale Române din Cluj-Napoca s-a aflat pentru prima dată în anul 2008, colaborarea fiind una de lungă durată. Din anul 2014 a devenit director artistic și dirijor permanent la Opera din Cairo, funcții pe care le-a ocupat până în anul 2020. În luna martie 2018, David Crescenzi a dirijat Aida de Giuseppe Verdi în Valea Piramidelor din Cairo. Începând cu anul 2017, Crescenzi ocupă funcția de director artistic la Opera Națională Română din Cluj-Napoca.
Comunicat Filarmonica de Stat Oradea
